Un bătrânel impovărat de ani s-a dus să locuiască împreuna cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețosați, iar pașii împleticiți.
 
Întreaga familie mânca împreuna la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul și nora se simteau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până într-o zi când… „Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot aud cum plescăie și troscăie în farfurie!”
 
Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușa. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicu’ reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
 
Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slabiți și triști – singur, după ușa, bunicu’ își mânca bucățica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul și nora le aveau pentru el erau de mustrare cănd îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicu’, când la mămica și la tăticu’ lui, fără să spuna un singur cuvânt…
 
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meșterește ceva pe covor. S-a apropiat și a vazut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
 
Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare…” A zambit și s-a întors la „treaba” lui.
 
De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de făcut.
 
În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mâna și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârșitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculița pe covor.
 
Copiii sunt ca niște radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează.
 
 Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
 
 [dupa o povestire de Lev Tolstoi].