Cu ani în urmă mă aflam în comunitatea Fiicelor Sfântului Paul din Domodossola – Italia.În fiecare dimineață participam la Sf. Liturghie în catedrală.

După un timp, atitudinea zilnică a unui domn mi-a atras atenția și curiozitatea: se împărtășea zilnic, dar niciodată nu se așeza pe bancă… Stătea mereu în picioare, în spatele bisericii, aproape de intrarea principală.

Într-o zi m-am apropiat și l-am întrebat: „Cum de stați mereu aici cu atâtea bănci libere în biserică?” Mi-a răspuns: „Într-o zi îți voi spune de ce”. După mult timp, într-o bună zi, pe neașteptate, m-a căutat pentru a-mi povesti motivul pentru care, în fiecare zi, se afla mereu în același loc, în picioare, aproape de intrarea principală a bisericii.

„În tinerețe, am decis la un moment dat să trăiesc singur, pentru a fi liber să fac tot ce vreau și să-mi petrec timpul cu prietenii. Așa am început o viață dezmățată si dezordonată: distracție în baruri până târziu în noapte, jocuri, alcool, blesteme… Lucram din când în când doar pentru a mă întreține.

Într-o zi, un prieten m-a rugat să-l ajut să repare acoperișul căsuței de munte, unde familia sa se adăpostea pe timpul verii, când lucra la cositul și adunatul fânului. În timp ce demolam acoperișul, am zărit sub o grindă o cărticică, foarte uzată din cauza trecerii anilor. L-am întrebat pe prietenul meu dacă o pot lua, iar dânsul a acceptat fără ezitare. Eu nu obișnuiam să citesc, doar uneori anumite reviste „nerecomandate”. Însă această carte mi-a atras curiozitatea. În acea seară am început s-o citesc, iar pe măsură ce citeam, curiozitatea se transforma în fascinație. Cu cât citeam mai mult, cu atât mă simțeam mai schimbat în interior. Mi se părea că fiecare cuvânt era scris pentru mine, că îmi vorbea tocmai mie. Descopeream o lume nouă, luminoasă, pe care nu o cunoscusem până atunci. Cartea se numea: Tratatul despre adevărata evlavie către Maria.
A doua zi am simțit o dorință arzătoare de a-mi exprima recunoștința față de cel care a scris această carte, așa că m-am dus la librăria surorilor Pauline din oraș, deoarece cartea apăruse la editura Pauline. Eram sigur că ele mă puteau pune în legătură cu autorul, pentru a-i putea mulțumi. Nu mică mi-au fost uimirea când am aflat că acesta murise cu sute de ani în urmă, că e un sfânt: sf. Ludovic Maria Grignion de Montfort. Totuși, datorită incredulității și a insistenței mele, surorile m-au trimis la frații Paulini, care tipăriseră cartea. Am vorbit cu părintele responsabil al editurii, iar acesta, din vorbă în vorbă, mi-a făcut cunoștință cu un Institut aparținând Familiei Pauline, Gabrielini, bărbați consacrați lui Dumnezeu prin voturile religioase și care trăiesc spiritualitatea paulină pe cont propriu, nu într-o comunitate religioasă. Am început, după un timp, un drum de formare și, în cele din urmă, am făcut voturile religioase. Casa mea, care dorisem să fie un loc în care să-mi permit să fac ce vreau cu prietenii mei, a devenit un loc de studiu și de rugăciune, un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Viața mea era complet schimbată, împlinită, dedicată tăcerii, rugăciunii și slujirii aproapelui.
Acum poți înțelege de ce nu mă așez niciodată în bancă: simt nevoia de a repara trecutul meu și, în același timp, să îmi exprim astfel profunda recunoștință față de Dumnezeu pentru că mi-a descoperit chipul său, iubirea sa prin Maria.”

Mărturia acestui om m-a marcat profund și m-a făcut să reflectez cât bine poate face o carte bună, poate schimba complet viața unui om. Iar această reflecție mi-a umplut inima de bucurie și recunoștință față de Domnul pentru chemarea sa de a fi apostolă a Evangheliei prin mijloacele de comunicare socială.
Trebuie să precizez că timp de aproape 70 de ani surorile Pauline și-au desfășurat mare parte din apostolatul de vestire a Evangheliei prin difuzarea cărților și a revistelor bune din casă în casă, propunând o lectură bună familiilor. Entuziasmate de exemplul și cuvintele Fondatorului Giacomo Alberione, se străduiau să ajungă la fiecare casă, chiar dacă era îndepărtată, sau pierdută în munte, pentru a permite ca harul lui Dumnezeu să poată intra pretutindeni. Probabil că surorile au ajuns într-o zi și la căsuța locuită temporar de această familie. Probabil că această carte a fost cumpărată din politețe sau din compasiune, pentru a ușura un pic gențile pline de cărți ale surorilor ce s-au chinuit să ajungă până acolo sus. Poate că nimeni în familie aceea nu a citit această carte. A rămas pentru mulți ani sub o grindă… Și totuși harul a atins, la timpul său, o viață, pentru totdeauna.

Bruno Squaratti, căci despre el este vorba, a fost un gabrielin exemplar. Am avut ocazia, mai târziu, să vorbesc cu alți gabrielini, care îl cunoșteau bine. Bruno era cel mai fidel și cel mai profund în reflecțiile și rugăciunile sale. A murit pe 21 noiembrie, zi închinată Maicii Domnului: Prezentarea la Templu a Sf. Fecioare Maria. Un exemplu grăitor că Maria nu-i uită niciodată pe fiii săi!

Sr. Vittoria Antonietti, fsp
Fiicele Sfântului Paul