Cuvântul Vieții
Septembrie 2017
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.” (Mt 16, 24)
Isus este în mijlocul vieții sale publice, în plinătatea vestirii lui că Împărăția lui Dumnezeu este aproape, și se pregătește să meargă la Ierusalim. Discipolii lui, care au intuit măreția misiunii sale și au recunoscut în El pe Trimisul lui Dumnezeu, așteptat de tot poporul lui Israel, sperau în sfârșit eliberarea de sub puterea romană și începutul unei lumi mai bune, purtătoare de pace și prosperitate.
Dar Isus nu vrea să alimenteze aceste iluzii; spune clar, călătoria lui la Ierusalim nu-l va duce la triumf, ci mai degrabă la refuz, la suferință și la moarte; revelează, de asemenea, că va învia a treia zi. Cuvinte așa de dificile de înțeles și de acceptat, încât Petru reacționează și refuză un proiect așa de absurd; caută chiar să-l descurajeze pe Isus. După ce îl mustră aspru pe Petru, Isus se adresează tuturor discipolilor cu această invitație impresionantă: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.”
Dar ce anume cere Isus discipolilor săi, de ieri și de astăzi, cu aceste cuvinte? Vrea ca să ne disprețuim pe noi înșine? Ca să ne consacrăm toți unei vieți ascetice? Ne cere să căutăm suferința ca să fim mai plăcuți lui Dumnezeu?
Acest Cuvânt ne îndeamnă mai degrabă să mergem pe urmele lui Isus, primind valorile și exigențele Evangheliei, ca să ne asemănăm cu El și mai mult. Și asta înseamnă să trăim întreaga viață cu plenitudine, așa cum a făcut-o El, și atunci când apare umbra crucii pe drum.
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.”
Nu putem s-o negăm; fiecare are crucea sa: durerea, în variatele sale forme, face parte din viața umană, dar ni se pare incomprehensibilă, contrară dorinței noastre de fericire. Și totuși, tocmai aici Isus ne învață să descoperim o lumină neașteptată. Așa cum se întâmplă atunci când, intrând câteodată în unele biserici, descoperim cât de minunate și luminoase sunt vitraliile lor, care din exterior par întunecate și fără frumusețe.
Dacă vrem să-l urmăm, Isus ne cere să facem o completă răsturnare de valori, să nu ne mai concentrăm pe noi înșine, refuzând logica căutării interesului personal. Ne propune să fim mai atenți la exigențele celorlalți, decât ale noastre; să cheltuim energiile noastre ca să-i facem fericiți pe ceilalți, așa cum El, care nu a pierdut nici o ocazie pentru a încuraja și a da speranță celor pe care i-a întâlnit. Iar cu acest drum de eliberare a egoismului, poate să înceapă pentru noi o creștere în umanitate, o cucerire a libertății care realizează pe deplin personalitatea noastră.
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.”
Isus ne invită să fim martori ai Evangheliei, chiar și atunci când această fidelitate este pusă la încercare de mici sau mari neînțelegeri ale mediului social în care trăim. Isus este cu noi, și ne vrea cu El în acest joc în care să ne punem viața pentru idealul cel mai înalt: fraternitatea universală, civilizația iubirii.
Această radicalitate în iubire este o exigență profundă a inimii umane, așa cum mărturisesc și personalități ale tradițiilor religioase necreștine, care au urmat vocea conștiinței lor până la capăt. Gandhi scrie: „Dacă cineva mă ucide și eu mor cu o rugăciune pe buze pentru asasinul meu, cu amintirea lui Dumnezeu și cu conștiința prezenței sale vii în sanctuarul inimii mele, numai atunci se poate spune că posed nonviolența celor puternici.”
Chiara Lubich a găsit în misterul lui Isus răstignit și părăsit medicina pentru a vindeca orice rană personală și orice lipsă a unității între persoane, grupuri și popoare, și a împărtășit cu mulți această descoperire. În 2007, cu ocazia unei manifestări a Mișcărilor și Comunităților religioase din diferite biserici, la Stuttgart, ea a scris:
„Și totuși, fiecare dintre noi, în viață, suferă dureri, cel puțin un pic asemănătoare cu ale sale […] Când simțim […] aceste dureri ne amintim de El pe care le-a făcut proprii: sunt aproape o prezență a sa, o participare la a sa durere. Să facem ca Isus, care n-a rămas împietrit, ci, adăugând la acel strigăt cuvintele: ‹‹Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu›› (Lc 23, 46), s-a abandonat din nou Tatălui.
Așa cum El, și noi putem să mergem dincolo de durere și să depășim încercarea, spunându-i: ‹‹Te iubesc în aceasta, Isus abandonat; te iubesc, îmi amintește de tine, este o expresie a ta, o față a ta.›› Și, dacă în momentul următor ne aruncăm să-i iubim pe frați și facem ceea ce dorește Dumnezeu, experimentăm, de mai multe ori, că durerea se transformă în bucurie […]
Micile grupuri în care trăim […] pot să cunoască diviziuni mici sau mari. Și în această durere putem să vedem fața sa, depășind acea durere în noi și făcând totul pentru a reconstrui fraternitatea cu ceilalți […] Cultura comuniunii are ca viață și model pe Isus răstignit și abandonat.”
Letizia Magri